„Aveam la dispoziţie doar câteva zile pentru a ne ocupa de toată organizarea: transportarea materialelor la Roma, tipărirea tratatului, organizarea materială în cele mai mici detalii.
Cu câteva zile înainte de 25 martie, în garnitura trenului plecat din Bruxelles spre Roma, cu oprire la Luxemburg, se afla şi un vagon care transporta tot materialul necesar pentru traducere, echipamentele de reproducere, precum şi celelalte materiale necesare pentru organizarea unei astfel de reuniuni. Eu călătoream în acelaşi tren, pentru a mă asigura că toate ajung cu bine la destinaţie. La Bâle, autorităţile elveţiene au hotărât să blocheze vagonul respectiv. Telefoane, nervi, degeaba! A trebuit să-mi continui călătoria spre Milano, de unde urma să recuperez materialul. Ajuns la destinaţie, am început să caut vagonul „meu”… Ia-l de unde nu-i, cu material cu tot! Am căutat peste tot, deja aveam emoţii, şi am găsit în cele din urmă vagonul… pe o linie de garaj, la câţiva kilometri distanţă. Apoi am putut continua călătoria până la Roma.
Odată ajunşi la destinaţie, am continuat dactilografierea tratatului, care nu era încă gata. De fapt, ceea ce transportaserăm era doar o „ciornă” pe foi policopiate şi pline de corecturi, care trebuia pusă în pagină la o editură din Roma.
Experţii adunaţi la Val-Duchesse au lucrat zi şi noapte, întorcând fiecare termen, fiecare frază pe toate părţile – vedeţi, lucrurile nu s-au schimbat… Când cădeau de acord asupra unei anumite formulări, ne sunau la Roma şi ne spuneau cum să modificăm documentele.
Pe jos erau numai hârtii şi matriţe pentru tipar, acoperite de corecturi. Într-o seară, femeile de serviciu au găsit toate hârtiile împrăştiate pe jos şi le-au aruncat. Nu mai puteam recupera nimic, totul ajunsese la gunoi! În disperare de cauză, am sunat la Val-Duchesse pentru a obţine încă o echipă de dactilografe şi astfel am reuşit să facem alte matriţe.
Nu eram însă gata: documentele mai trebuiau şi asamblate. Universitatea din Roma ne-a trimis studenţi care să se ocupe de asamblare, în schimbul a câteva lire. N-am avut parte de răgaz: a doua zi era „sciopero” – grevă! Studenţii cereau cu 200 de lire pe oră mai mult.
După toate aceste încurcături logistice, în ziua semnării, punerea în pagină definitivă a textului nu era gata, iar miniştrii şi şefii delegaţiilor au semnat, de fapt, în alb! Mai exact, nu se tipăriseră la timp decât prima şi ultima pagină din cele două volume groase, iar între acestea erau numai foi albe. Cu excepţia câtorva „iniţiaţi”, nimeni nu era la curent… Problema era ca jurnaliştii să nu se poată apropia prea mult. Am salvat onoarea! Din fericire, în momentul parafării tratatului, care a marcat adoptarea sa oficială, lucrurile reintraseră în normal.
Mi-am continuat cariera europeană cu organizarea a peste 20 de reuniuni pentru EURATOM, la Bruxelles şi în străinătate, şi am participat la organizarea a circa zece Consilii europene.
După atâţia ani, amintirile îmi sunt încă proaspete în minte, iar încrederea mea în construcţia europeană este neclintită, la fel ca în ziua în care am văzut întemeierea acestei Europe. »
