„Asul interpreţilor” –iată cum l-a prezentat Walter Hallstein pe David Reinert lui Teddy Kennedy, la câţiva ani de la semnarea Tratatului de la Roma.David a început să lucreze pentru Comisie la scurt timp după ce a participat la semnarea tratatului, în calitate de interpret pentru cabina de limbă italiană. Având în vedere că, anterior, lucrase ca interpret pentru Konrad Adenauer înaintea semnării Tratatului de la Roma, a primit un telefon cu două zile înaintea semnării, pentru a i se solicita sprijinul? A venit la Roma cu mare plăcere, conştient de amploarea evenimentului, însă fără să-şi dea seama că acest eveniment îi va marca întreaga viaţă.
Amintirea acelei zile i-a rămas clară în minte: la Roma ploua, iar mulţimea se strânsese sub umbrele în faţa palatului Campidoglio pentru a fi martori la acest eveniment istoric. Ceremonia putea fi ascultată în direct, deoarece era transmisă prin difuzoare. „Mulţimea nu a auzit discursurile şefilor de guvern în original, ci versiunea acestora interpretată în limba italiană, excepţie făcând discursurile primarului Romei. Cu alte cuvinte, pe mine mă ascultau, deoarece eram singurul interpret din cabina de limbă italiană”.
Versiunea interpretată a fost transmisă şi la posturile de radio italiene, astfel încât oricine din Italia putea asculta. Până şi pacienţii unei maternităţi din sudul ţării erau lângă aparatele de radio. În timpul transmisiei ceremoniei de semnare, s-a născut o fetiţă care a fost botezată Europa, sub influenţa vocii interpretului italian! „Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea, nu pot decât să mi-o imaginez acum, o femeie de cincizeci de ani, probabil căsătorită, cu copii. Mă întreb cum îi cheamă…”, a spus David.
David a participat la recepţia somptuoasă organizată după semnare. Îşi aminteşte că nu avea cravată neagră şi a cumpărat repede una dintr-un magazin din Roma. S-a dovedit a fi o achiziţie folositoare în lunga sa carieră: 30 de ani în care a însoţit comisari şi miniştri în întreaga lume.
În februarie 1959, a devenit interpret oficial al Comisiei şi a ajuns în scurt timp să lucreze la reuniunile săptămânale ale Comisiei şi să însoţească, rând pe rând, preşedinţii Comisiei la reuniuni ale G7 şi apoi G8, precum şi la reuniunile UE-SUA. Îşi aminteşte că l-a întâlnit pe preşedintele Nixon, pe vremea când Franco Malfatti era preşedintele Comisiei. „Am fost cazaţi la Casa Blair, reşedinţa rezervată vizitatorilor prezidenţiali, în faţa Casei Albe. O limuzină mare, neagră a venit să ne ducă la întâlnire – distanţa era de aproximativ 90 de metri. M-am simţit ca o vedetă de cinema!”
Munca de interpret pentru Comisie i-a plăcut foarte mult. Fiind o persoană activă, prefera să lucreze ca interpret la diverse reuniuni, decât să se ocupe de aspecte administrative. Inevitabil, însă, sarcinile administrative s-au impus, iar la finalul carierei sale era director în exerciţiu la serviciul de conferinţe. „Când am început să lucrez, nu erau decât una sau două reuniuni ori conferinţe pe săptămână. În 1989, se ajunsese deja la 50 pe zi. Ne confruntam cu alte probleme. Cu toate acestea, încă îmi făcea plăcere să lucrez în cabină. M-a mişcat în special faptul că preşedintele Delors mi-a mulţumit public în timpul ultimei reuniuni săptămânale a Comisiei la care am participat ca interpret. Uneori, nu se acordă suficientă atenţie muncii noastre, dar preşedintele şi-a exprimat aprecierea într-un mod foarte personal”.
Chiar şi acum, David nu se mulţumeşte să stea acasă, cu numeroasele sale animale de companie, pentru a se bucura de pensie, ci se oferă uneori voluntar ca interpret independent şi intervine în cazuri de urgenţă. La 50 de ani după semnarea tratatului, David contribuie în continuare la evoluţia acestuia.
